Introducere

         Avansul științific a pornit ca rezultat al unui travaliu individual venit din partea cercetătorului solitar, fie el filosof, naturalist sau om de știință așa cum este înțeles astăzi. Istoria ne prezintă aproape exclusiv cazurile geniului singuratic care ajunge la rezultate incredibile în ani de cercetare, ca în final, să noteze toate descoperirile și să le lanseze în lume. „Publicarea” rezultatelor unei cercetări a avut de-a lungul istoriei științei o poziție învăluită de teamă din partea celor care au întreprins-o, pentru că în lipsa unor mecanisme de control standardizate, nu se putea dovedi autoratul unor lucrări de cercetare, astfel întreaga recunoaștere pentru respectivele rezultate putând fi pierdută. Chiar şi Isaac Newton (1642 – 1727) evita, uneori, să anunţe unele dintre descoperirile sale, de teamă că altcineva ar putea pretinde paternitatea respectivelor descoperiri.

Prima revistă din lume dedicată exclusiv cercetătorilor științifici, care aducea cu sine o dovadă a autoratului, a fost Philosophical Transactions of the Royal Society din Londra, apărută în anul 1665.1  În aceasta se putea publica având garanția unei autenticități și mai mult, a unei priorități a descoperirii. Totuși, de ce există o nevoie intrinsec umană de recunoaștere, în special considerând că majoritatea rezultatelor de cercetare aduceau și aduc în continuare beneficii sistemice, fără vreo utilitate aplicată în proximitatea autorului? Până la urmă, spiritul aproape eroic și foarte romantic în care un cercetător muncește neobosit pentru a găsi leacul împotriva unei boli până atunci incurabile de care suferă propriul său copil reprezintă mai degrabă o poveste cinematografică de un succes și originalitate îndoielnice, ci nu o situație reală a vieții științifice curente.

         Cercetarea a devenit treptat pasiune sau obsesie, iar investițiile energetice, temporale, financiare, emoționale și nu numai, nu mai reprezintă decât girul martirului pentru avansul general. În ce măsură îi pasă cercetătorului de propriul său nume?  Este recunoașterea socială o nevoie ce se naște dintr-o dorință de validare socială? Iar în acest sens, merită încălcate anumite principii morale pentru această presupusă recunoaștere sau avansare ierarhică? Pentru a putea înțelege nevoia autorului de a-i fi prezent numele sub titlul unei lucrări, trebuie să analizăm însemnătatea statutului și a calității de autor, ca ulterior să putem analiza problema autoratului necorespunzător în raport cu întregul context al eticii cercetării și al eticii academice.

         Tendința modernă de „gamificare” a cât mai multor acțiuni și practici umane a invadat de câțiva zeci de ani și lumea științifică, pentru că odată ce numărarea citărilor s-a impus ca mijloc de determinare a proeminenței, jucătorii au început să "joace sistemul" pe baza cunoștințelor lor cu privire la acest standard, iar sistemul de măsurare a încetat să mai aibă o legătură strânsă cu rezultatul pentru care a fost conceput pentru a-l măsura. Astfel de încercări au dus la afacerea oarecum fantastică a factorilor de impact, a revistelor de impact, a rangului autorului în cadrul unei lucrări și a altor astfel de contramăsuri pentru a restabili utilitatea numărării citatelor. 2  În acest sens, importanța prezenței numelui personal în cadrul cât mai multor articole științifice din motive personale omite adesea scopurile nobile ale unei cercetări.

Înmulțirea autorilor lucrărilor din domeniul biomedical

         Încă de la sfârșitul secolului XX cercetătorii din zona scientometriei au observat o serie de tendințe noi în ceea ce privește publicarea din domeniul biomedical, astfel încât s-a început realizarea unor sondaje în rândul autorilor cercetători din zona biomedicală. Studiile lui Drenth și colab. din 1998 demonstrează că media numărului de autori per articol a crescut, în mod constant, de la 3,21 în 1975 la 4.46 în 1995.1 Lucrările științifice non-medicale au câștigat 0,41 autori la 15 ani, în timp ce lucrările medicale au câștigat 1,26 autori la 15 ani.3 În 2009, Sami Shaban realizează un studiu pentru sub-domeniul de Medicina Mediului și Medicină Ocupațională în Emiratele Arabe Unite, iar studiul confirmă o creștere lineară a numărului de autori per articol (aproximativ 2 autori în 1950, 4 autori în 1980, 5.5 autori în 2010). De asemenea, se demonstrează o scădere considerabilă mai puțin lineară a lucrărilor cu autor unic, de la 60% în 1950, până aproape de 0% în 2010.4  În domenii teoretice, precum matematica sau fizica, se păstrează tendința autorului unic, în schimb, la nivelul științelor aplicate creșterea este constantă.

         Într-o analiză comparativă interdisciplinară, numărul mediu de autori per articol științific a fost cel mai ridicat în domeniul biomedical și biologie (6.69 autori/document), comparativ cu știința materialelor (4.85 autori/document) sau resursele naturale (3.98 autori/document).5 De ce domeniul biomedical este cel care „suferă” sau „beneficiază” de cea mai mare creștere a numărului de autori? Cercetătorii din domeniul sănătății provin dintr-o paletă largă de discipline și deseori se află în situația de a lucra în cadrul unor echipe multidisciplinare. Respondenții unui studiu din 2010 realizat în Australia au raportat că atribuirea calității de autor presupune criterii ce diferă în mod semnificativ de la o disciplină la alta. În unele domenii ale științelor sociale, în special în antropologie și sociologie, autoratul unic a fost descris ca fiind comun, iar superiorii ierarhic au fost rareori incluși ca autori. În schimb, în științele clinice, autorii multipli și autorii invitați erau obișnuiți, iar supraveghetorii erau întotdeauna incluși ca autori.5 

         Cercetătorii se întreabă mult prea rar ce reprezintă calitatea de autor, fiind prinși într-un vortex al prestigiului, scorurilor și indicilor, în care autoratul fie oferit benevol, fie forțat sunt apanajul unor anumite practici cutumiare locale absorbite involuntar și percepute ca fiind parte a culturii instituționale particulare. Domeniul medical se bucură de un avans științific extraordinar și exponențial de mai bine de 100 de ani, iar dacă în trecutul istoric al medicinei comemorarea numelui se regăsea în numirea unei patologii sau practici medicale, instrument sau organ, garantându-se un loc de seamă în istoria profesiei, acum prestigiul este mai subtil obținut și cuantificabil. În contextul numeroaselor tipuri de ierarhizare din variatele sisteme de referință, s-au găsit tot atâtea metode de a păcăli aceste scoruri. Un exemplu elocvent este celebrul indice Hirsch, unde nu se ia în calcul numărul de autori ai unui articol în cazul citărilor. O citare a unei lucrări cu un singur autor se numără ca o singură citare, iar o citare a unei lucrări cu șapte autori se numără ca o citare pentru fiecare dintre cei șapte autori, adică șapte citări. Suplimentar, adăugarea mai multor autori nu implică niciun cost adițional, necontând calitatea autoratului, fie ea meritată sau oferită. Prin înmulțirea „magică” a lucrărilor și a citărilor, sistemul actual face doar să încurajeze creșterea continuă a autorilor multipli.6 

Calitatea de autor

         În ceea ce privește statutul de autor al lucrărilor științifice, există o serie de criterii ce trebuiesc îndeplinite pentru a dobândi acest statut. În domeniul medical, una dintre cele mai importante comitete emitente a standardelor de calificare pentru autorat este International Committee of Medical Journal Editors (ICMJE). Inițial, au fost emise 3 criterii principale pentru a îndeplini statutul de autor, ulterior adăugându-se și cel de al patrulea, acestea necesitând a fi îndeplinite simultan de către fiecare autor/co-autor. Cu referire la autor, criteriile sunt:

1. A contribuit în mod substanțial la planificarea cercetării, proiectarea, implementarea, obținerea de granturi de cercetare, achiziția de date, prelucrarea datelor și interpretarea rezultatelor.

2. A participat la procesul de redactare, la revizuirea materialului scris și la revizuirea critică a textului.

3. A contribuit la forma finală a manuscrisului trimis spre publicare.

4. A acceptat responsabilitatea pentru toate aspectele lucrării, cu acordul că toate întrebările legate de integritatea și acuratețea oricărei părți a studiului vor fi investigate și rezolvate.7 

         Cu alte cuvinte, statutul de autor presupune participarea în cadrul fiecărui pas, atât al cercetării, cât și al scrierii și revizuirii manuscrisului. Situațiile reale din practică sunt diferite de aceste criterii, întrucât majoritatea echipelor actuale sunt multidisciplinare, deținând persoane specializate pentru anumiți pași ai unui demers de cercetare. Există, de exemplu, o persoană responsabilă cu analiza statistică, o altă persoană cu interpretarea rezultatelor, astfel fiecare aducându-și aportul segmentar în cadrul întregului proiect. Să nu uităm de existența unui articol științific realizat la CERN, Elveția, în domeniul fizicii, ce deține recordul mondial pentru cei mai mulți autori, peste 5000 și ale căror nume acoperă 24/33 de pagini din manuscrisul publicat.7 În studiul australian „Credit where credit is due?” - Participanții la studiu au oferit mai multe motive pentru care cineva ar fi inclus ca autor. Nu este surprinzător faptul că participarea la realizarea lucrării (doing the work) a fost considerat principalul motiv pentru a include pe cineva ca autor. Un student la doctorat care lucra în domeniul științelor clinice și al științelor sociale a sugerat: „Dacă doriți să vă puneți numele ca autor, trebuie să vă gândiți cu atenție la contribuția pe care ați avut-o și dacă sunteți în măsură să argumentați ceea ce afirmați în lucrare.”5  

         Dezbaterea legată de limitele autoratului se ridică din perspectiva absolutismului statutului de autor. Cineva este sau nu este autor în funcție de un număr de criterii, iar în această situație nu există o cale de analiză cantitativă a aportului individual. Dacă pe de-o parte, unii privesc scrupulos statutul de autor, pentru unii cercetători, definițiile de „a face munca” (doing the work) s-au dovedit a fi foarte laxe, un participant la studiul australian atribuind calitatea de autor „oricărei persoane care a contribuit cu ceva la elaborarea lucrării”.5 

         Se pierde scopul oricărei cercetări autentice, acela de a comunica rezultate prin publicarea lor, primând așadar avansarea profesională sau academică. Pentru a „supraviețui”, fiecare cercetător are nevoie în Curriculum Vitae de o listă consistentă de articole științifice publicate.1  Independent de rolul cercetării propriu-zise și a avansului științific, calitatea de autor are ca scop acordarea de credit pentru pentru contribuția științifică a autorilor, dar și de a atribui responsabilitatea pentru cercetările publicate de aceștia. 8 Acest ultim atribuit, al responsabilității este frecvent lăsat în umbra scopurilor individuale.

         Bazându-ne calitatea de autor pe responsabilitate mai mult decât pe recunoaștere, cât și pe o comunicare științifică autentică a unor rezultate, granițele autoratului devin simple convenții trasate în cadrul fiecărei comunități științifice. Un astfel de mesaj a fost comunicat în 2014 de către Stephanie J. Bird, coordonator Springer's Science and Engineering Ethics, care a declarat: „calitatea de autor este ceea ce comunitatea autorilor înțelege că este, nu ceea ce editorii și redactorii sugerează că ar trebui să fie, nici măcar ceea ce societățile profesionale spun că ar trebui să fie.”9 

Categoriile de autori

         Pentru a putea înțelege motivația din spatele practicilor necorespunzătoare de autorat, trebuie înțeleasă convenția științifică a tipurilor de autori și importanța lor în mediul profesional și academic. Există 4 tipuri de autori în lucrările științifice: primul autor, autorul corespondent, ultimul autor și co-autorul.

         În ceea ce privește primul autor în cazul lucrărilor biomedicale, această poziție este ocupată în majoritatea cazurilor, de autori cu vârsta sub 35-36 de ani, iar cea de ultim autor de cercetători cu vârsta mai aproape de 60 de ani.1 Tinerii cercetători publică sub presiunea academică a avansării în rang sau pentru a îndeplini criterii legate de lucrarea de doctorat. La polul opus, cercetătorii cu experiență, cu un grad academic înalt, de cel mai multe ori profesori universitari îndrumători de doctorat, și-au schimbat radical statutul în cadrul publicațiilor. Dacă la mijlocul secolului al XX-lea, întreaga echipă de cercetare a unui laborator lucra numai pentru prestigiul şefului de laborator (senior author), care era automat prim autor în toate articolele „ieşite” din laboratorul respectiv, ca urmare a practicilor neoficiale din ultima perioadă, poziţia ultimului autor devine de multe ori la fel de importantă ca cea a primului autor, iar plasarea şefului echipei de cercetare în poziţia de ultim autor, eliberează poziţia de prim-autor pentru tânărul, care are activitatea cea mai intensă din proiectul respectiv.1 

         O poziție extrem de interesantă este cea a autorului corespondent, deoarece atribuirea acestui statut este deseori supra-adăugată fie primului autor, fie ultimului. În Europa, autorul corespondent este primul autor, iar în SUA este, de regulă, ultimul autor al cărui prestigiu trebuie să garanteze acurateţea datelor prezentate în articol. Prestigiul autorului căruia i se atribuie și statutul de autor corespondent crește semnificativ în raport cu ceilalți, de exemplu când ultimul autor a fost desemnat şi autor corespondent, percepţia rolului primului autor a scăzut semnificativ (de la 88,1% la 67,9%). În România, în schimb, considerându-se că fiecare dintre aceste 3 roluri de autorat (prim, ultim și corespondent) au valori relativ egale în dosarele de avansare profesională, multe dintre articolele biomedicale atribuie rolul de autor corespondent unui al treilea autor, pe lângă ceilalți doi discutați anterior. Mai mult decât atât, un nou trend prinde avânt puternic, cel al co-autoratelor, în care există mai mulți co-autori primi sau co-autori ultimi (seniori), împingând astfel limitele eticii academice către autorate necorespunzătoare. 1 

Autoratele necorespunzătoare

         Dacă problema autoratului se ridică de multe ori în cazul unor contribuții punctuale sau segmentare din anumite etape ale cercetării sau redactării unei lucrări științifice, există totodată și tipuri de autorat necorespunzătoare din punct de vedere al eticii academice în care sunt menționați autori ce nu au avut niciun aport sau un aport minimal în demersurile de cercetare și publicare. Aceste tipuri de autorat sunt:

-        Autoratul cadou - se referă la practica de a oferi calitatea de autor unui coleg (mai tânăr sau mai cu experiență), cu speranța de îmbunătățire reciprocă a CV-ului 9,10 

-        Autorul onorific - se referă la cei care sunt numiți autori doar pentru că dețin funcții de conducere în cadrul serviciului sau al instituției în care a avut loc cercetarea și este posibil să fi contribuit la asigurarea finanțării.10 

-        Autorul invitat - se referă la autorul de rang înalt care este inclus datorită respectului sau influenței sale, în speranța că acest lucru va crește probabilitatea de publicare și/sau impactul lucrării odată publicată.10

-        Autoratul constrâns – este o formă de autorat onorific, dar în care o persoană se folosește de poziția sa de autoritate pentru a exercita presiuni asupra personalului de rang inferior pentru a o include ca autor, chiar dacă nu îndeplinește condițiile necesare. 11 

-        „Rainmakers” – sunt acei autori invitați care dețin un istoric de dobândire a unor niveluri semnificative de finanțare a cercetării, fiind apreciați și notați ca autori pentru această abilitate.12 

         Majoritatea structurilor și comitetelor de control ale publicării științifice biomedicale, precum ICMJE, COPE (Comittee on Publication Ethics), WAME (World Association of Medical Editors), SJEG (Surgery Journal Editors Group Consensus Statement), CSE (The Council of Science Editors) dețin definiții mai mult sau mai puțin vagi ale tipurilor de autorat necorespunzător menționate mai sus. Acestea fac parte din categoria autorilor notați în publicație, dar care nu au avut un aport conform standardelor, dar trebuie menționat și un alt tip de autorat, cel fantomă (ghost authorship), în care se petrece fenomenul diametral opus, în care un autor meritoriu nu figurează în lista de autori. Dacă în cazul autoratului fantomă este mult mai complicată implementarea unor mecanisme de remediere a problemei, în cazul autorilor prezenți nemeritoriu, se pot găsi soluții. Înainte de acestea, se ridică întrebarea: Este această formă de autorat necorespunzător o problemă reală a jurnalelor biomedicale?

         Un studiu din anul 1998 a analizat 6 dintre cele mai bine cotate jurnale medicale din lume, iar dintr-un total de 809 articole ale căror autori au primit un chestionar anonim de evaluare a calității de autor din cadrul articolele la care au participat, a reieșit că un număr de 156 de articole (19%) au avut autori de onoare.13 În anul 2011, s-a repetat sondajul, iar de această dată, 17.6% dintre articole conțineau autori necorespunzători.9 În cadrul celui mai recent sondaj, din anul 2017, 35.5% dintre respondenți au declarat că au adăugat un autor la un manuscris, chiar dacă contribuția autorilor respectivi a fost minimă. Același studiu, a făcut o descoperire interesantă, legată de șansele ca un bărbat să se simtă obligat să adauge un autor necorespunzător la un manuscris care au fost cu 38% mai mici decât în cazul femeilor.12 

         Autorii necorespunzători (autorii onorifici și autorii fantomă) reprezintă o problemă importantă pentru comunitatea academică și de cercetare și reprezintă o amenințare la adresa integrității publicațiilor științifice. Studiile sugerează că 21% dintre articolele publicate în 2008 în revistele de medicină generală cu cei mai mari factori de impact au avut un autor onorific necorespunzător. Atunci când s-au analizat tendințele temporale din 1996 până în 2008, nu s-a decelat nicio schimbare semnificativă în ceea ce privește prevalența autorilor onorifici (19,3% față de 17,6%).14 

         În cadrul sondajului din anul 2017, motivele pentru adăugarea de autori onorifici au fost: cel mai frecvent motiv pentru care respondenții studiului au adăugat autori onorifici (28,4% dintre răspunsuri) a fost acela că persoana adăugată era directorul laboratorului. Al doilea cel mai frecvent motiv (21,4% dintre răspunsuri), și cel mai îngrijorător, a fost acela că persoana adăugată se afla într-o poziție de autoritate ce ar putea afecta cariera cercetătorului. Pe locul trei în topul motivelor pentru autorul onorific (13,2%) au fost mentorii.12 O altă perspectivă în ceea ce privește dinamica acestor forme de autorat malițios poate fi privită prin prisma structurile din cadrul unei cariere în cercetare. Cu cât un cercetător devine mai experimentat (senior), cu atât mai mari sunt responsabilitățile sale manageriale și cu atât mai mică este implicarea sa zilnică în realizarea propriu-zisă a cercetării.5 

Considerații etice ale autoratului

         Principiile etice generale pe baza cărora și medicina clinică funcționează sunt patru la număr: autonomie, nonmaleficență, benevolență și dreptate. În ceea ce privește aplicarea acestora în demersurile de cercetare și publicare, dreptatea este frecvent omisă, iar corectitudinea de natură morală capătă limite îndoielnice. În lucrarea Publish ethically or perish, se enumeră 18 reguli de respectat în ceea ce privește etica academică și de cercetare aplicate în pregătirea pentru publicare a unui document științific. Printre acestea, două reguli privesc autoratul:

”12. Includerea autorilor într-un manuscris trebuie să se bazeze pe contribuția lor la lucrare. 

(...)                      

18. Asigurați-vă că fiecare dintre autorii enumerați este informat cu privire la prezentarea rezumatului/manuscrisului.”7 

            Multe dintre neregulile apărute în cazul autoratelor necorespunzătoare pornesc din lipsa încrederii, dinamica toxică a relațiilor de putere, lipsa responsabilității, cât și lipsa unei culturi instituționale sănătoase. Tema relațiilor de putere și a efectului acestora asupra autoratului și a publicării a fost recurentă pe parcursul interviurilor din studiul australian. Unul dintre participanți a relatat: „Este vorba despre putere și despre lipsa de putere și lipsa de control și, din păcate, există o mulțime de oameni foarte puternici care sunt incredibil de ignoranți și incredibil de aroganți, dar care, cu toate acestea, se fac auziți și sunt ascultați.” Participanții au descris situații în care cercetătorii puternici au reușit să evite examinarea acțiunilor lor datorită succesului lor.5 Coordonatorii de proiecte, profesorii, iar în cazul domeniului medical, șefii de secție/departament abuzează de poziția lor, beneficiind de autorate constrânse, iar de multe ori, pentru a se evita „supărarea” acestora, autoratele devin onorifice. Din cauza unei culturi instituționale ce promovează valori greșite și din cauza unei lipse de educație solide în zona eticii cercetării și publicării, s-au format norme cutumiare prin care prezența autorilor onorifici este normală și de nedezbătut. Pentru că responsabilitatea autorilor revine fiecăruia în parte, instituția-mamă tinde să suprime orice elan ieșit în afara cadrului informal stabilit intern.

         Totodată, cu cât numărul de autori crește, cu atât percepția asupra propriei contribuții este diminuată, deoarece adăugarea unui autor diminuează creditul primit de fiecare autor existent, astfel că ne așteptăm ca manuscrisele care au deja mai mulți autori să fie mai puțin rezistente la "împărțirea creditelor" suplimentare. Pur și simplu, dacă creditul este distribuit în mod egal între autori, atunci adăugarea unui al doilea autor ar reduce la jumătate contribuția percepută, dar adăugarea unui al șaselea autor reduce contribuția cu doar 3% (de la 20% la 17%).12 În aceste condiții, tânărului cercetător îi este diluat meritul, iar un astfel de procent scăzut al contribuției percepute nu poate duce decât la o și mai mare dorință de publicare în detrimentul calității, astfel intrând într-un cerc vicios al autoratelor cadou, pentru ridicarea scorurilor și dosarelor academice.

Soluții

         Deși există diferite seturi de reguli venite din partea unor comitete internaționale, la nivel instituțional normele culturale sunt discutabile din punct de vedere etic, fiind susținute de recompense și recunoaștere organizațională. Folosirea în mod necorespunzător a autoratelor subminează integritatea cercetării și validitatea informațiilor științifice.5  O constatare semnificativă în studiul lui Eisenberg și colab. din 2011 a corelat o acceptare semnificativ mai mică a calității de autor onorific asociată cu respectarea criteriilor ICMJE în instituțiile care au oferit politici și educație privind etica publicării.15 Astfel, predarea practicilor responsabile de autorat și de publicare în rândul cercetătorilor de la nivel universitar, al celor cu studii superioare, postdoctoral și al celor aflați la începutul carierei reprezintă un demers menit nu numai să educe viitoarea generație de cercetători în ceea ce privește autoratul responsabil, ci și să contribuie, probabil, la abilitarea și echiparea acestora pentru a face față practicilor inadecvate și presiunilor nejustificate în procesele de autorat.16 

         Criteriile ICMJE, COPE, WAME, cât și ale celorlalte comisii și organizații abilitate în acest sens nu sunt reflectate în practicile curente din mediul academic. Cercetătorii la început de carieră sunt foarte rar conștienți de implicațiile morale, dar și legale ale unor cercetări ce nu respectă normele etice, în special dacă ne raportăm la sistemul medical. Structurile mai sus menționate ar putea lua în considerare evaluarea contribuțiilor la articolele în care un membru al facultății este menționat ca autor sau ar putea solicita ca aceste contribuții să fie enumerate în mod clar. Desemnarea unor căi clare de raportare și investigare a problemelor legate de calitatea de autor ar putea, de asemenea, să contribuie la acest proces. Cu toate acestea, este evident că cercetarea interdisciplinară și colaborativă în creștere vor continua să necesite mai mulți autori, ceea ce ridică potențiale preocupări în ceea ce privește procesele de supraveghere a autorilor necorespunzători.16 

         Dincolo de reformarea cutumelor instituționale prin cursuri și seminare de etică academică și etica publicării, editorii ar putea juca un rol mai activ în abordarea autorilor necorespunzători, oferind politici clare și lipsite de ambiguitate care să informeze și să definească autorii merituoși și să promoveze cercetarea și integritatea autorilor.16 În cazul listării clare a contribuției fiecărui autor, ar trebui să ieșim din normele actuale ale ICMJE și să promovăm o formă de autorat „punctual”. Așa cum am menționat anterior, în cadrul unor echipe de cercetare, fiecare membru se poate ocupa de un anumit număr de pași în cadrul demersurilor colective, astfel încât ar fi aproape imposibil ca cineva să poată contribui la toate etapele menționate în criteriile ICMJE. Aceste criterii sunt într-o mare măsură promotoarele tipologiei de autorat de început de sec. XX, în care autorul/cercetătorul unic și solitar era cel mai frecvent întâlnit în lumea științifică.

         Eliminând conceptul de autor „întreg” care să integreze în activitatea sa toate etapele de cercetare și publicare, ne putem găsi în situația unui autorat cantitativ, în care completarea unor chestionare legate de implicarea într-un proiect, ar duce la rezultate procentuale în ceea ce privește autoratul. Împărțirea contribuției în mod meritocratic printr-o analiză clară și standardizată întărită de culturi instituționale sănătoase, ar putea elimina problema autoratelor necorespunzătoare. O analiză din anul 2017 realizată în SUA, menționează că există deja reviste care cer autorilor să enumere în mod specific contribuția fiecăruia dintre ei și solicită tuturor semnarea acestei împărțiri a muncii. O astfel de delimitare ar fi și mai eficientă dacă creditul de autor ar fi ponderat în funcție de această diviziune a muncii.12 

         O altă variantă extremă care ar putea răsturna nu doar perspectiva științifică actuală, dar și întreaga evoluție și istorie a culturii recunoașterii meritelor ar fi anonimizarea tuturor publicațiilor științifice. În prezent, lumea științifică se confruntă cu „efectul Matthew”, de acumulare a succesului în mod exponențial și proporțional cu nivelul de popularitate, notorietate, etc. Toate aceste caracteristici, fără nicio legătură cu nivelurile de competență și cunoaștere academică și științifică, transformă cercetătorii în vedete, publicând în reviste „sexy” („sexy journals”), precum Nature sau Science, care au deschidere și către publicul larg sau investitori, atrăgând astfel simpatie și notorietate în spațiul public. Un contracurent prin care se poate implementa un efect al „soldatului necunoscut”, ar elimina orice dorință egoistă de recunoaștere, orice nevoie de acumulare de puncte, de creștere a unor scoruri și indici, filtrând motivațiile reale ale cercetătorilor, dar și restructurând totodată imaginea instituțiilor academice, cât și a publicațiile ștințifice.

         În 2015, Paul Hanel a realizat o analiză a avantajelor anonimizării publicațiilor științifice, justificând de ce fiecare lucrare științifică ar trebui să fie publicată fără nicio referire la autori, la poziția acestora, la instituții, la adresa cercetătorilor și la revistă. Această comunicare anonimă a rezultatelor ar duce la scăderea unor bias-uri, precum: evaluări (peer-reviews) mai obiective, eliminarea nepotismelor și sexismului, citarea neinfluențată de jurnalul unde a fost publicat articolul, cât și bias-uri în aparență minore, un exemplu fiind bias-ul alfabetic, deoarece în cazul numelor care încep cu „A” sunt avantaje în numeroase jurnale unde ordinea autorilor cu statut egal este alfabetică.17 

         În concluzie, autoratul necorespunzător reprezintă o problemă reală a lumii științifice, mai pregnantă chiar în domeniul biomedical, iar implementarea sistemică a unor soluții de îndreptare a acestor practici este necesară, deoarece tendința actuală este într-o continuă denaturare de la adevăratele scopuri ale unor demersuri de cercetare, orientându-se către individualism și egoism ierarhic. Cu alte cuvinte, putem afirma cu încredere că avansul științific care în consecință duce la avansul general al societății, este secundar avantajelor individuale și a poziționării ierarhice în sisteme instituționale închise și obtuze.

 Bibliografie

1.    Matusz, P. Calitatea de autor al articolelor biomedicale ( Authorship of biomedical articles ). Rev. Polit. științei si Sci. noua 3, 218–228 (2014).

2.    Greene, M. The demise of the lone author. Nature 450, 2007 (2007).

3.    Onwude, Joseph Staines, A. Multiple author trend worst in medicine. BMJ 306, 1993 (1993).

4.    Shaban, S. & Aw, T. C. Trend towards multiple authorship in occupational medicine journals. J. Occup. Med. Toxicol. 4, 1–6 (2009).

5.    Street, J. M., Rogers, W. A., Israel, M. & Braunack-Mayer, A. J. Credit where credit is due? Regulation, research integrity and the attribution of authorship in the health sciences. Soc. Sci. Med. 70, 1458–1465 (2010).

6.    Lozano, G. A. The elephant in the room: Multi-authorship and the assessment of individual researchers. Curr. Sci. 105, 443–445 (2013).

7.    Arjumand S. Warsy, I. A. W. Publish Ethically or Perish. J. Nat. Sci. Med. 3, 299 (2020).  (tr. aut.) 

8.    Costas, R. & Bordons, M. Do age and professional rank influence the order of authorship in scientific publications? Some evidence from a micro-level perspective. Scientometrics 88, 145–161 (2011).

9.    Teixeira da Silva, J. A. & Dobránszki, J. Multiple Authorship in Scientific Manuscripts: Ethical Challenges, Ghost and Guest/Gift Authorship, and the Cultural/Disciplinary Perspective. Sci. Eng. Ethics 22, 1457–1472 (2016).

10.  Harvey, L. Gift, honorary or guest authorship editorial. Spinal Cord 56, 91 (2018).

11.  Bennett, D. M. & Taylor, D. M. D. Unethical practices in authorship of scientific papers. Emerg. Med. 15, 263–270 (2003).

12.  Fong, E. A. & Wilhite, A. W. Authorship and citation manipulation in academic research. PLoS ONE 12, (2017).

13.  Flanagin, A. et al. Prevalence of articles with honorary authors and ghost authors in peer- reviewed medical journals. Jama 280, 222–224 (1998).

14.  Wislar, J. S., Flanagin, A., Fontanarosa, P. B. & DeAngelis, C. D. Honorary and ghost authorship in high impact biomedical journals: A cross sectional survey. BMJ 343, 1–7 (2011).

15.  Eisenberg, Ronald, Ngo, Long Bankier, A. A. Honorary Authorship in Radiologic Research Articles: Assessment of Frequency and Associated Factors. 259, 479–486 (2011).

16.  Kornhaber, R. A., McLean, L. M. & Baber, R. J. Ongoing ethical issues concerning authorship in biomedical journals: An integrative review. Int. J. Nanomedicine 10, 4837–4846 (2015).

17.  Hanel, P. H. P. Why scientific publications should be anonymous. (2015).